La 23 februarie 2016, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) a emis hotărârea în cauza Mozer c. Moldovei şi Rusiei. CtEDO a constatat că, în lipsa unor informații convingătoare cu privire la organizarea şi funcţionarea „sistemului judiciar din regiunea transnistreană”, arestarea unei persoane prin acte emise de acest sistem este contrară Convenției Europene pentru Drepturile Omului (CEDO). CtEDO consideră că orice limitare a drepturilor garantate de CEDO printr-un act emis de „sistemul judiciar transnistrean” este contrară CEDO. Aceasta înseamnă că nici căile de recurs interne prevăzute de „legislaţia transnistreană” nu trebuie epuizate. CtEDO a reiterat că acţiunile „autorităţilor transnistrene” sunt imputabile Federației Ruse.
(i) Faptele cauzei
La 24 noiembrie 2008, reclamantul a fost reținut de autoritățile transnistrene pentru pretinse fraude comise în compania în care acesta era angajat. Detenția reclamantului în arest preventiv a fost prelungită de mai multe ori. La 1 iulie 2010 reclamantul a fost condamnat la șapte ani de închisoare cu suspendare pentru cinci ani. Ulterior reclamantul s-a refugiat și a cerut azil în Elveția.
În timpul detenției reclamantul a fost diagnosticat cu astm și i-a fost recomandat tratament spitalicesc, însă autoritățile transnistrene au refuzat să-l transfere la spital. Din cauza stresului și a condițiilor proaste de detenție, starea de sănătate a reclamantului s-a înrăutățit și acesta a avut în repetate rânduri crize de asfixiere. La 15 februarie 2010, un colegiu de medici a constatat agravarea stării de sănătate a reclamantului și a menționat că speranța acestuia de supraviețuire era scăzută, iar detenția preventivă a acestuia era dificilă din cauza condițiilor inadecvate de tratament. În aceeași zi, reclamantul a fost transferat într-un centru de detenție unde condițiile de detenție erau și mai proaste decât în izolatorul precedent.
În perioada noiembrie 2008 – mai 2009, reclamantului i-au fost interzise întrevederile cu părinții. Ulterior, la cele câteva întrevederi ale reclamantului cu părinții, acestora le-a fost interzis să vorbească în limba maternă (germană). Ei au fost obligați să vorbească limba rusă, cu riscul întreruperii întrevederii. De asemenea, a fost interzisă întrevederea reclamantului cu pastorul său. Ulterior, când pastorul a reușit totuși să-l viziteze pe reclamant, un paznic a stat în cameră pe tot parcursul discuției.
Reclamantul s-a plâns la CtEDO că a fost reținut și arestat ilegal de autoritățile transnistrene (art. 5 CEDO); că acestuia nu i-a fost acordă asistența medicală necesară și că a fost deținut în condiții inumane (art. 3 CEDO); că i-au fost îngrădite întâlnirile cu părinții și pastorul (art. 8 și 9 CEDO); și că nu a avut un recurs efectiv pentru a se plânge de încălcarea acestor drepturi (art. 13 CEDO).
(ii) Constatările principale ale CtEDO
În privința Republicii Moldova, CtEDO a menționat că aceasta în continuare nu deține control asupra regiunii separatiste şi că și-a îndeplinit obligațiile pozitive ce rezultă din art. 1 CEDO (a întreprins măsuri diplomatice și juridice suficiente pentru a asigura respectarea drepturilor reclamantului garantate de CEDO). Curtea a mai constatat că CEDO nu impune obligaţia pentru Republica Moldova de a compensa prejudiciile cauzate de „RMN” şi nici cele cauzate de imposibilitatea de a executa pe deplin deciziile autorităţilor moldoveneşti în această regiune.
În privința Federației Ruse, CtEDO a constatat că, fără suportul militar, economic şi politic al acesteia, „RMN” nu ar fi supraviețuit şi că aceasta deține în continuare controlul de facto asupra regiunii. Din acest motiv, chiar dacă nu le controlează direct, încălcările drepturilor omului comise de autoritățile transnistrene îi sunt imputabile. Prin urmare, toate violările de mai jos au fost constatate doar în privința Federației Ruse.
Importanţa cauzei Mozer se referă la dezvoltarea jurisprudenţei CtEDO privind conformitatea cu CEDO a actelor emise de „sistemul judiciar” din regiunea transnistreană. Poziția luată în cauza respectivă va servi drept precedent la examinarea cauzelor viitoare. CtEDO a reiterat jurisprudența sa anterioară potrivit căreia simplul fapt că anumite acte sau decizii ce restrâng drepturile persoanelor sunt emise de autorități ale unor regiuni nerecunoscute la nivel internațional nu duce automat la incompatibilitatea acestora cu standardele CtEDO (de ex: Cipru c. Turciei, §231, 236, 237). Contează dacă sistemul din care fac parte aceste autorităţi reflectă ”tradițiile judiciare compatibile cu CEDO”. În cauza Ilaşcu, CtEDO a constatat că această condiţie nu a fost întrunită, însă nu a exclus că situaţia a evoluat între timp. CtEDO nu deţine informaţii (nu au fost prezentate de părţi, deşi au fost solicitate, şi nici nu au putut fi obţinute prin alte mijloace în mod oficial) care să confirme că sistemul judiciar din regiune reflectă astfel de tradiţii. Din acest considerent, CtEDO a constatat că „instanțele transnistrene” și orice alte „autorități transnistrene” nu sunt parte dintr-un sistem care reflectă tradiţiile judiciare compatibile cu CEDO, și, respectiv, nu puteau să dispună „detenția potrivit căilor legale” a reclamantului în sensul art. 5 § 1 lit. c) CEDO.
Constatarea din paragraful precedent sugerează că, pentru moment, CtEDO consideră că orice limitare a drepturilor garantate de CEDO printr-un act emis de „sistemul judiciar transnistrean” este contrară CEDO. Aceasta înseamnă că nici căile de recurs interne prevăzute de „legislaţia transnistreană” nu trebuie epuizate. Cu toate acestea, CtEDO ar putea să-şi revadă poziţia din paragraful precedent în cauzele ulterioare, dacă vor fi prezentate informaţii oficiale că, după condamnarea „grupului Ilaşcu” în anul 1992, „sistemul judiciar transnistrean” a evoluat şi că la moment reflectă ”tradițiile judiciare compatibile cu CEDO”.
CtEDO a constatat, de asemenea, violarea art. 3 CEDO, pentru faptul că reclamantului nu i-a fost acordată asistența medicală necesară și pentru că a fost deținut în condiții inumane și degradante; violarea art. 8 CEDO pentru îngrădirea întâlnirilor cu rudele, precum și a art. 9 CEDO pentru îngrădirea vizitelor pastorului la reclamant. De asemenea, CtEDO a constatat violarea art. 13 coroborat cu art. 3, 8 și 9 din cauza lipsei unui remediu efectiv.
CtEDO a obligat Federația Rusă să-i achite reclamantului EUR 5,000 pentru prejudicii materiale, EUR 20,000 pentru prejudiciul moral și EUR 4,000 pentru costuri și cheltuieli. În faţa CtEDO reclamanții au fost reprezentaţi de Alexandru POSTICĂ, Doina-Ioana STRĂISTEANU şi Pavel POSTICĂ.